Que Será, Será.

Am un temperament vulcanic, sângele-mi urcă în cap și-mi alimentează mintea cu tot soiul de idei proaste; de obicei am nevoie să judec totul la rece pentru câteva secunde și să-mi abțin pornirile instinctuale, animalice… voi nu vedeți asta, pentru că eu nu am vrut niciodată să se vadă; veți vedea întotdeauna doar ceea ce aleg eu să exprim, să împărtășesc cu lumea înconjurătoare.

Cumva, de ceva timp incoa’ am început să am nopți pline de introspecție… fie aleg să mă dăruiesc senzației pe care o simt, fie orice altceva și… apoi somn.

Asta e una din acele nopți.

Văd absolut tot – deși sunt miop, văd absolut tot. N-aș putea spune cu exactitate dacă asta a fost întotdeauna un atu ori un blestem, totuși se întâmplă.

Can’t help it. Won’t change it. Ever.

Observ, cu trecerea timpului, că absorb din ce în ce mai multă substanță din toată experiența pe care o acumulez – simt schimbări.

Le simt anual de la vârsta de 19 ani…

Și totuși simt că viața e o autostradă cu 8 benzi pe sens, cu mult loc de mișcare și multe popasuri la discreție… însă autostrada e acoperită de o ceață densă care pare că nu se mai limpezește… probabil nu se va limpezi niciodată.

Probabil toate popasurile făcute în fiecare sfârșit de săptămână chiar ajută, obosești mereu pe drum… și toți oamenii, chiar prietenii cu care ajungi să te revezi după ceva vreme… deși te fac să te simți bine pe moment, nu pot ușura povara drumului ăstuia continuu. Uneori e mai ușor, alteori ambuteiaj pe toate benzile… încât ai timp sa faci cumpărături și nimeni nu se mișcă, oricum, până te-ntorci…

Și totuși, nu drumul e problema. Nu m-am dat înapoi NICIODATĂ de la muncă.

I can do it. Sometimes I even need to do it.

Tot ce experimentezi te schimbă. Absolut totul. Fie că vorbim de bine sau rău. Fie că vorbim de prieteni sau dușmani. Fie că vorbim de adevăr sau minciună. Toate își au rostul, succesele și eșecurile deopotrivă. Bețiile și momentele în care vrei să mergi drept și pur și simplu nu poți – o parte din tine vrea să se ascundă, cealaltă nu da nici doi bani pe cei din jur.

Mi-a luat douăzeci și șase de primăveri să realizez că mă asemăn mult cu un cameleon, schimbător, potențial incomensurabil… mereu umbrit de o educație emoțională precară… not anymore.

Ăsta este momentul în care realizez cine sunt.

Ce sunt.

Nu o oaie, așa cum m-am simțit in multe ipostaze.

No.

A fucking LION.

I am the architect of my own destruction.

Ai încredere-n tine, e ingredientul secret în orice rețetă de succes… la propriu!

Iar atunci când nu poți, adu-ți aminte că poți.

Absolut NIMENI nu îți poate lua asta. E dreptul tău la fericire și împlinire, pe orice plan îți dorești.

Viața nu e altceva decât un joc.

Învață să-l joci bine.

Nu te da bătut… nu atâta timp cât poți arunca cu zarul…

PS: Nu lua nimic personal în viața asta, nici măcar atunci când devine personal…