τα παρατάω

Vorbesc cu Stella despre diverse,

Tu ești departe, nici când ai fost

Aproape, să îți mai pese,

Totul s-a terminat cam prost.

Nu e nevoie să mai vorbim,

Am făcut-o destul deja.

Simt că nu ne mai privim,

Așa cum obișnuiam cândva.

Mie-mi place libertatea,

Tu n-ai înțeles vreodată…

Nu refuz responsabilitatea,

Singurătatea mă-ncarcă.

Și dac-ai vrea sa fiu cum sunt,

Ar trebui să înțelegi.

Că-mi urmăresc instinctul mut,

Tu niciodată nu pricepi…

M-am săturat să-ți tot repet…

De fiecare dată când,

Mă găsești, iarăși, cum te-aștept…

Să dai totul peste cap, râzând.

Oare nu te-ai săturat?

Du-te, vino, nici tu nu știi,

Nu te mira că sunt plecat;

Nu vreau să-ntrebi ‘când vii’ ?

Toate ca toate, dar noi..

Nicicând n-am fost, nici amândoi,

Pe canapea, în pat, pe jos…

Doar un amalgam hidos.

Haine aruncate-n colo,

Oameni sună de zor la ușă

Te trezești că-i vreo mătușă…

Hai, ne vedem mai încolo…

Îți dau un sfat, nu mai veni.

Nu căuta, nu vei găsi

Iubire, atenție, senzații…

Mai bine caută-le-n alții.

😉

~M

Dialog romantic

“Yukiko mi-a zâmbit. N-am mai văzut-o zâmbindu-mi de foarte multă
vreme.

— Vrei să ne despărţim? a întrebat ea.
— Draga mea Yukiko, ştii că te iubesc.
— Poate că aşa e, dar eu te-am întrebat dacă vrei să ne despărţim?
Răspunsul nu poate fi decât da sau nu. Nu accept altceva.
— Nu vreau să ne despărţim, am zis, scuturând din cap. Poate că nu
am dreptul să spun aşa ceva, dar nu vreau să mă despart de tine. Dacă
ne-am despărţi, nu ştiu ce s-ar întâmpla cu mine. Nu vreau să mai
rămân vreodată singur. Decât să rămân iar singur, mai bine să mor.
A întins mâna şi mi-a pus-o pe piept. M-a privit în ochi şi mi-a spus:
— Lasă-le încolo de drepturi. Cred că nimeni nu are drepturi.
Simţindu-i căldura mâinii pe piept, m-am gândit la moarte. Puteam
foarte bine să mor cu Shimamoto în ziua aceea, pe autostradă. Dacă aş
fi murit, trupul meu n-ar mai exista acum. S-ar fi stins pentru
totdeauna, ca multe alte lucruri. Dar eu sunt aici, trăiesc şi simt căldura
mâinii lui Yukiko pe pieptul meu.
— Yukiko, te iubesc foarte mult. Te iubesc din ziua în care te-am
cunoscut şi dragostea mea pentru tine nu a încetat nicio clipă. Dacă nu
te-aş fi întâlnit pe tine, viaţa mea ar fi fost mizerabilă şi nu s-ar fi ales
nimic de mine. Îţi sunt foarte recunoscător pentru aceasta. Nu există
pe lume cuvinte cu care să-ţi pot mulţumi. Cu toate acestea, am reuşit
să te supăr pentru că sunt egoist, un om de nimic, un om care nu face
două parale. Reuşesc să-i supăr şi să-i jignesc pe cei din jurul meu fără
vreun motiv anume şi în felul acesta îmi fac şi mie rău. Distrug viaţa
altora şi o distrug şi pe a mea. Nu pentru că vreau, ci pentru că aşa se
întâmplă.
— Asta cam aşa e, a spus Yukiko pe un ton calm. Aveam impresia că
zâmbetul îi mai flutura încă în colţul gurii. Eşti într-adevăr un egoist,
un om de nimic şi fără îndoială m-ai rănit.

Am privit-o puţin. Cuvintele ei nu-mi răsunau a reproş, nu era
supărată, nu era tristă. Pur şi simplu spunea adevărului pe nume.
Mi-am căutat cuvintele cu grijă.

— Eu, cel de-acum, am senzaţia că mereu încerc să devin altcineva.
Parcă aş vrea să ajung într-un loc nou, să încep o viaţă nouă, să
dobândesc o personalitate nouă. Am făcut lucrul acesta de nenumărate
ori până acum. Până la un punct a fost vorba de creştere, mai departe
însă cred că a fost altceva, ceva care s-ar putea numi schimbarea
personalităţii. Devenind un altul, puteam să scap de ceva care nu-mi
convenea şi eram absolut convins că pot face orice atâta vreme cât îmi
dau silinţa. Cu toate strădaniile mele însă, n-am ajuns la niciun
rezultat. Oriunde m-am dus, am fost acelaşi. Ceea ce mi-a lipsit, n-a mai
putut fi niciodată suplinit. Chiar dacă peisajul s-a schimbat, chiar dacă
ecoul celor auzite au fost cu totul altele, eu am rămas aceeaşi persoană
neîmplinită, imperfectă. Ceea ce îmi lipseşte, îmi dă o senzaţie de
foame şi de sete nebună. Nu sunt niciodată capabil să-mi potolesc o
asemenea foame şi o asemenea sete. Cred că sunt, prin definiţie, un
nemulţumit de mine însumi. Acum, de exemplu, aş vrea să pot deveni
cu totul altcineva de dragul tău. Ştiu că nu e simplu, dar la fel de bine
ştiu că dacă mă străduiesc, o să reuşesc. Adevărul este însă că, dacă s-ar ivi iar situaţia care m-a dat peste cap, probabil că aş proceda iar la
fel, poate că te-aş supăra iar. Nu-ţi pot promite nimic. Asta voiam eu să
spun când afirmam că „n-am dreptul”. Nu sunt convins că pot să înving
forţa aceea care mă copleşeşte uneori.
— Şi ai încercat tot timpul să fugi de forţa aceea?
— Cred că da, am zis.
Yukiko îşi mai ţinea încă mâna pe pieptul meu.
— Săracul de tine! a spus ea cu o voce de parcă citea nişte litere
mari scrise pe un perete. Poate chiar erau scrise pe perete, cine ştie,
mi-am zis eu.
— Chiar nu ştiu ce să spun. Nu vreau să ne despărţim, îmi este clar,
dar nu ştiu dacă acesta este răspunsul corect. Nici măcar nu ştiu dacă
sunt capabil să aleg ceea ce e corect, Yukiko, draga mea, văd că suferi.
Simt în mâna pe care o ţii pe pieptul meu, dar sunt unele lucruri pe
lumea aceasta care nu pot fi văzute sau judecate. Sentimente.
Posibilităţi. Ele izvorăsc de undeva — nu ştiu de unde — şi se bulucesc
în sufletul meu. Nu le pot alege eu pe ele şi nici nu le găsesc vreun
răspuns plauzibil.

Yukiko a tăcut îndelung. Din când în când mai trecea câte un camion
pe sub fereastră. M-am uitat afară, dar n-am văzut nimic. Doar timpul
şi văzduhul fără nume ce lega noaptea de zori.
— În ultima vreme chiar am crezut că o să mor, a zis Yukiko. Nu-ţi
spun asta ca să te ameninţ. E adevărul adevărat. M-am simţit atât de
singură şi de tristă, încât simţeam că nu mai rezist. Nu e greu să mori.
Simţeam că mă părăseşte voinţa de a trăi, la fel cum se rarefiază,
treptat, aerul dintr-o cameră. Când trăieşti asemenea senzaţii, moartea
nu mai e mare scofală. Nu m-am gândit nicio clipă măcar la copii, nu mam întrebat ce se întâmplă cu fetele mele dacă mor eu. N-ai ştiut, nu?
Nu te-ai gândit deloc la mine. Nu ţi-a păsat ce simt, ce gândesc, ce aş
putea face.
N-am scos o vorbă. Şi-a luat mâna de pe pieptul meu şi a pus-o în
poală.
— Motivul pentru care n-am murit, pentru care mai sunt încă în
viaţă este că m-am gândit că dacă te întorci cumva la mine, aş fi în
stare să te primesc înapoi. De aceea n-am murit. Nu se pune aici
problema de drepturi sau de ce e corect şi ce nu. Poate că eşti un om de
nimic, un incurabil şi s-ar putea să mă superi din nou, dar nu asta
contează. Nu înţelegi nimic.
— Cred că nu înţeleg nimic.
— Şi tu nu mă întrebi niciodată nimic, a spus ea.
Am deschis gura să spun ceva, dar n-am putut articula niciun
cuvânt. Avea dreptate: n-am întrebat-o niciodată nimic — de ce oare?
Chiar, de ce n-am întrebat-o niciodată nimic?
— Tu vei făuri de-acum încolo drepturi, a zis Yukiko. Ba nu, noi le
vom făuri, pentru că ele ne-au lipsit de fapt. Am crezut că am făcut
multe împreună, dar practic n-am făcut nimic. Viaţa a fost prea lină,
fără asperităţi, am fost prea fericiţi, nu crezi?
Am aprobat-o dând din cap. Yukiko şi-a încrucişat braţele şi m-a
privit fix.
— Să ştii că şi eu am visat pe vremuri, am avut şi eu iluziile mele,
dar s-au stins cândva, undeva. Înainte de a te cunoaşte. Eu am ucis
iluziile, cu multă voinţă. Le-am zdrobit şi m-am debarasat de ele. Le-am smuls din sufletul meu aşa cum smulgi un organ bolnav din corp.
Nu ştiu dacă am procedat bine sau nu, dar n-am avut încotro la
momentul respectiv. Mi se întâmplă de multe ori să visez acelaşi lucru,
un vis în care cineva vine să-mi aducă ceva. Persoana întinde mâinile
spre mine şi zice: „Doamnă, aţi uitat ceva.” Să ştii că am fost foarte
fericită cu tine, tot timpul. Nu pot să spun că m-ar fi nemulţumit ceva
sau că mi-ar fi lipsit ceva. Şi cu toate acestea, mă urmăreşte ceva. Mă
trezesc în toiul nopţii, udă leoarcă. Mă urmăreşte parcă tocmai lucrul
acela de care mă debarasasem. Te crezi singurul urmărit pe lumea
asta, dar greşeşti. Nu eşti singura fiinţă care a aruncat ceva, care a
pierdut ceva. Înţelegi ce vreau să zic?
— Cred că da.
— Poate că o să mă superi din nou şi nu ştiu cum voi reacţiona
atunci, sau poate data viitoare te supăr eu pe tine. Nimeni nu poate
promite nimic. Nici eu, nici tu. Un lucru este însă cert — te iubesc.
Am luat-o în braţe şi am mângâiat-o pe păr.
— Draga mea, s-o luăm mâine de la capăt. Astăzi este cam târziu.
Vreau să pornesc cu dreptul, vreau să pornim pe un drum nou la
început de zi.
Yukiko m-a privit puţin şi apoi a spus:
— Ştii ce? Tot nu m-ai întrebat nimic.
— Vreau să începem de mâine o viaţă nouă. Ce părere ai?
— Cred că e o idee bună, a spus ea cu zâmbetul pe buze.”

Haruki Murakami – “La sud de graniță, la vest de soare”

De unde atâta tristețe?

A fost un timp în care chiar aveam de toate,

Și bune, și rele, viață plină de fapte.

Și bune, și… mai puțin bune, greșeli am tot făcut,

Totuși, nu vedeam pădurea de copacii ce-au crescut.

Stresat degeaba, căci n-avea niciun rost,

Plecam dimineața și mă-ntorceam noaptea, pe jos…

Nopți calde, de vară, tu m-așteptai să vin,

Dar, eu întotdeauna mai… stăteam puțin…

Fără nicio pauză, de parcă intrasem la cardio,

Ca și cum aș asculta toate frecvențele pe radio.

Toate deodată, mă oboseau constant,

Nu realizam că-mi fac rău, am rămas restant…

De-asta scriu rândurile-astea acum, pe foaie,

Simt că e timpul să-mi întorc fața spre soare

Să simt căldura din sufletul meu pustiu,

Acum că primăvara a ajuns, într-un târziu…

Fericirea e-atât de fragilă, dar… oare?!

Suntem noi problema ori constanta așteptare?

Ca totul să fie cum vrem noi, să meargă totul bine?

Probabil că la mijloc e răspunsul, între inimă și minte.

Mai fac un pas înapoi, mă uit cu mare mirare,

Lucrurile rele din trecut acum îmi aduc alinare…

Perspectiva s-a schimbat, văd tot, în ansamblu,

Căci fericire poate fi și când o vezi cu altul.

Fericire poate fi și când te joci c-un câine,

Deși nu te-nțelege, fii sigur că te simte.

Fericire înseamnă o chitară și-o gașcă de nebuni,

Fericirea e Duminică, chiar dacă mâine-i Luni…

Fericirea e subiectivă, un drog pentru cei ca noi,

O căutăm de nebuni printre stele și nori.

De ce nu o căutăm aici? Poate e chiar la noi…

De ce ne facem rău pornind tot timpul război…?

Există o vârstă pentru toate, am auzit demult,

Că odată ce trece timpul, fericirea vine mult mai scump…

Eu cred că poți fi la fel de fericit și la bătrânețe,

Dar, oricum, de unde atâta tristețe?

00:46

I guess now’s a good time to say,

What I’ve always wanted to.

It doesn’t matter where you stay,

We’ve got the same sky to look up to.

It’s been such a long time now,

Since we’ve known each other’s thoughts,

Now there is just an empty hole.

Like an ocean filled with boats.

I’ve got all kinds of issues now,

Trusting, loving, being true.

I find myself in need to howl,

Every time that I see the moon.

That’s why I love to write instead,

Funny how time has turned the tide…

What I believe in, thoughts in my head,

The fabric of our dreams, inside.

Running from myself, from you,

Just like Beyoncé was singing,

Such a fucked up thing to do…

I don’t think I found the meaning.

Good and bad? They don’t exist.

It’s what we make out of them.

Without darkness, the light won’t fix,

Our deepest problems that overwhelm.

So now I’m asking, “what should we do?”

Should we condemn, accuse, deny?

Perhaps it’s you, or maybe I,

It wouldn’t matter, ’cause we’re through.

Nemângâieri

S-au adunat atât de multe,

Din păcate n-ai cui le spune.

Un roi de albine zboară-n jos,

Cu tot ce-aveai in gând nespus.

Un zumzet plin de gălăgie,

Te ajunge-ndată până mâine.

Și nu pleacă prea curând,

Te trezești din vis țipând.

Realizezi că-i doar un vis,

Și, totuși, te apuci de scris,

Încerci să zugrăvești pe foaie

Tot ce simți, un vibe din aer.

E vorba de nemângâieri,

Un soi de trip subconștient.

A ieșit la suprafață,

Oare cum o să-i faci față?

Știu că te-ai mințit pe tine,

Ai da vina pe oricine.

N-ai fost niciodată tu,

Cel vinovat, nu spune nu…

Nemângâieri demne de milă,

Le-ai tot auzit în surdină…

Ai început să crezi și tu,

Că ai ceva lipsă din trup.

Poate-ți lipsește inima, mai știi?

Nu m-ar mira, nu cred că ții,

La cineva-n afar’ de tine,

Ești tu și restul lumii, ‘n fine…

E greu să-ncepi a mai gândi,

Odată ce-ai pus stop rațiunii.

Amețit de aburi, alcool,

Ți-ai pus toată viața on hold…

Nu dispera, nu te-am uitat,

N-am să o fac, n-am încercat,

Nu voi putea, nici azi, nici ieri,

Sunt doar niște nemângâieri…

Bittersweet

Nu-ți face griji, nu știe nimeni cui mă adresez, probabil nu ai să vezi niciodată rândurile astea, din păcate… sper să mă înșel.

Nu te-am uitat!

Au trecut ani și timpul s-a schimbat… eu m-am schimbat, tu te-ai schimbat, noi ne-am schimbat…!

Sper ca ești fericită! 🙂

Iubirea dintre noi s-a consumat, dar oare!? Un sentiment atât de curat, nu l-am mai simțit niciodată de-atunci. Simțeam ca pot muta munții din loc, dar, ironic, la final n-am avut curaj nici măcar să-i mai escaladez… Îmi pare rău.

E târziu, mult prea târziu pentru scuze, însă nu e prea târziu pentru copiii care s-au îndrăgostit atunci, dintr-o simplă privire… ei încă trăiesc, în noi, prin noi, sunt singurii care mai au curaj sa iubească, așa cum o făceam atunci – și tu, și eu.

Mă simt atât de murdar acum.

Da, nici până acum n-am renunțat la amintirea ta, a noastră, îmbrățișați și fericiți, inconștienți (cel puțin eu?) într-o camera ieftină cu mobilă veche și-un televizor gri. Îmi aduc aminte de ochii tăi frumoși, de-a dreptul înfometați, parcă m-ar fi mâncat, le simțeam fericirea, energia, noi doi eram cu adevărat conectați.

Sunt curios ce curs ar fi prins relația dintre noi… oare am fi ajuns să gustăm luni de fiere? Să ajungem să ne sabotăm unul pe celălalt în încercarea de a ne schimba reciproc? Sau am fi construit ceva frumos, durabil?

Nu am avut curaj.

Iar pentru asta îmi cer iertare.

Îți doresc mult soare în viață, iar atunci când îți este greu, adu-ți aminte că noi doi suntem împreună, în cea mai bună dintre lumile posibile.

Fiindcă în cea în care trăim, nu se va mai întâmpla niciodată.

Mă vei găsi acolo.

~M.

Dă-ți o șansă reală la fericire.

Lasa feeling-ul sa-ti patrunda mintea, corpul si sufletul pe masura ce citesti.

Sa vorbim putin despre chimie.

Nu, nu chimia aia pe care o invatam la scoala, ci aceea pe care o simtim cand cunoastem persoana potrivita. N-ai simtit pana acum? Nu-ti fa griji, ai o viata intreaga inainte.

Vor exista mereu aceia dintre noi care vor spune: ” Dragoste? N-am nevoie de asa ceva. Eu nu am nevoie de o jumatate fiindca sunt intreg/intreagă”. De ce? Parerea mea este ca nu au inteles puterea dragostei.

Ce face dragostea din noi? Hai sa va explic. Te face mai bun, mai nebun, mai fericit, mai trist, mai stabil, mai instabil etc. IT’S A TWO WAY STREET.

De ce e important sa gasim persoana potrivita? FIINDCA LEGATURA ACEASTA O SA DETERMINE CARE PARTI ALE IUBIRII LE VOM CUNOASTE.

S-au scris atatea melodii si carti (si toate derivatele lor) despre dragoste, sunt atatea personalitati care-si impartasesc cu noi in timpul vietii sau post-mortem propria lor perceptie asupra a ceea ce reprezinta iubirea, dar niciodata nu vom invata ce e iubirea din spusele altora caci trebuie sa o simtim singuri. Chirila vorbeste foarte frumos despre dragoste in Epilog:

“Nimeni n-o sa iti explice ce e Dragostea
Asta singur intr-o zi de vara-o vei afla
Si atunci – sa nu uiti – de inima ta” – (ai grija de inima ta, dezamagirile in dragoste afecteaza atat de tare afectiv, incat schimba persoana din cele mai adanci radacini ale firii).

Ea poate fi o greseala, deci o lectie de viata din care poti invata ceva ori poate fi chiar ceea ce cauti. Ce e trist? Faptul ca cei mai multi dintre noi au parte de relatii carora eu le spun “greseli” – TOXICE pentru minte si trup. 

Cum totii stim: e foarte greu sa construiesti o relatie, sunt atat de multe detalii care trebuie luate in considerare fiindca pana la urma dragostea nu este doar o joaca – e o responsabilitate, implica sacrificii pe care oamenii nu sunt dispusi sa si le asume ori le e frica sa o faca din cauza ca s-ar putea sa piarda. Dragostea e un joc de noroc, trebuie sa ai grija ce carti imparti, ca s-ar putea sa primesti dragoste “din parti”.

Increderea este elementul cheie din ecuatia numita dragoste, odata pierduta sau stricata in vreun fel duce cu siguranta intr-o directie foarte proasta. De ce spun asta? Hai sa facem un exercitiu de imaginatie: Ia o foaie de hartie -> Mototoleste-o. Oricat de mult ai incerca sa o readuci la forma initiala, n-ai sa mai reusesti s-o readuci la forma initiala – de aceea ideea de “a 2-a sansa” e o idee proasta, fie ca e vorba de prieteni/prietene sau iubite/iubiti. A 2-a sansa e o ocazie data celor dragi de a ne rani din nou, avand toata increderea ca n-o vor face; eu zic sa fim intotdeauana pregatiti si sa nu lasam garda jos niciodata insa in acelasi timp trebuie sa fim optimisti si sa speram la ce e mai bine. Makes sense, right?!

In lumea asta exista ingeri si demoni, submisivi si domniatori, rai si buni, puternici si slabi, ii putem numi in multe feluri, desi nu toate sunt sinonime intre ele insa nici antonime. De ce? Aici e switch-ul: oamenii se schimba constant, se adapteaza.

Unii ranesc iar altii sufera greselile celorlalti, caci asa a fost si va fi mereu. Ironia face ca fiecare demon sa-si intalneasca demonul care-i va veni de hac, iar fiecare inger cade in extrema cealalta la un moment dat si devine demon, fie pentru o perioada scurta ori pentru totdeauna – atat de puternica e dragostea. Depinde de noi sa fim puternici si sa n-o lasam sa ne schimbe atat de mult incat sa uitam cine suntem.

Moralitate? Principii? Valori de mult uitate. Din pacate politetea e confundata cu flirtul in zilele noastre, violurile sunt la ordinea zilei, crimele pasionale si sinuciderile din dragoste sunt la moda.

Dragostea e un sentiment atat de supraestimat si, in acelasi timp, atat de subestimat. Supraestimat de cei ce au gustat-o in cele mai fine arome si subestimata de cei care au impresia ca nu au nevoie de ea ori ca n-o vor cunoaste niciodata.

Dragostea la prima vedere – Mit sau realitate?

Exista ea sau nu? Dureaza ori nu? Cum facem sa o gasim? Ce facem atunci cand o gasim?

Personal, eu sunt de parere ca exista – am trait-o si am fost cel mai fericit om pentru cateva luni, complet schimbat.

Durata? Depinde de parteneri cat de mult o intretin. Exista doua tipuri de oameni: cei ce se lasa consumati de ea si cei care o traiesc cu adevarat – nu fi fanatic(a), nu dispera dupa nimeni – fii sigur/sigura ca orice sfarsit aduce intotdeauna un alt inceput mai bun, incearca sa privesti orice pierdere ori problema ca pe un arc cu sageti: cu cat te trag mai mult in spate, cu atat mai mare va fi bucuria pe care o vei cunoaste cand te vei elibera de ele. Nu ma crezi? Incearca si vei vedea. Ti-e teama? Sufera in continuare.

Cum facem sa o gasim? Avand incredere in fortele proprii, in ceea ce suntem, fiind deschisi spre schimbari si cel mai important: lucrand constant la noi insine. De ce spun asta? Fiindca in zilele noastre, toti preferam un ambalaj frumos cu un interior extraordinar si daca se poate si o surpriza. Fa-ti o rutina: bea apa seara inainte de culcare si dimineata cand te trezesti, exercitii fizice, mergi la alergat, ai grija ce mananci, ai grija cu ce oameni umbli, citeste (MULT), gaseste-ti un hobby (simple exemple: nu fumat iarba cu bajetii ca mai apoi sa devii dealer, nu sex de la 13 ani) – lucreaza mult la tine insuti si incearca sa ajungi la cea ma buna versiune a ta in fiecare zi, e foarte important.

Ce facem atunci cand o gasim? Ne bucuram de fiecare moment la maxim: fiecare zambet, fiecare sarut furat sau primit, fiecare imbratisare de “mi-a fost dor de tine” sau de fiecare “te iubesc” spus cu buzele tremurânde. Nu-ti va mai da nimeni inapoi momentele acelea, bucura-te cat timp poti. Iti vei aduce aminte intotdeauna cu regret de vorbele nespuse la momentul potrivit, de lucrurile pe care nu le-ai facut, mult mai mult decat de cele facute si catalogate ca greseli.

Intotdeauna fii tu insuti. Nu te schimba pentru nimeni. Exista cineva facut exact pentru tine, rabdare. 

Mi s-a spus ca nu stiu sa iubesc. Am crezut asta mult timp. Guess what? Greseala a fost in alegerea partenerului. Omul nepotrivit in relatia mult dorita, te va aduce in ipostaza celui care raneste. De ce? Fiindca in adancul tau stii ca nu e ceea ce-ti doresti, insa incerci cu disperare sa faci tot ce poti mai bine. E o scanteie prea slaba sa poata aprinde focul necesar. Cel mai bine este sa rupi legatura cu un om atunci cand simti ca nu e ceea ce cauti, fiindca in acest fel salvezi timp pentru ambele parti pentru a merge mai departe si a gasi persoana potrivita.

Mergi pe feeling. Fa greseli si invata din ele. Avand experienta, vei sti sa apreciezi dragostea adevarata atunci cand o vei experiementa. 

In final, dragostea inseamna ceva diferit pentru fiecare dintre noi, deci acest articol este extrem de subiectiv si doar propria mea perceptie asupra acestui subiect. Simtiti-va liberi sa comentati pareri, opinii, critici (Atentie! Critica nu inseamna nesimtire!) sau orice ganduri. ( exemple: “primu la komm” , “ami place articolul”, “mie lene sa citesc tot” ori injuraturi, pe care automat le sterg din respect pentru MINE).

[…la o bere pot spune mult mai multe]