Living single

After all it's just a choice, you see?
I'm so tired of thinking 'bout you and me...
I gotta leave all that stuff in the past
Thinking 'bout the future now is a must
So let me just do it... on my own...

Seems like I got a problem, talking to you,
Please... don't let me be misunderstood.
Moaning' n groaning' n fighting, you're screaming out my name
I'm wondering? What I gotta do to make you stay?

If you wanna leave, just leave me baby,
You know I'm not the type to ask you nicely.
So if you wanna go, make sure you'll never come back
I got a lotta shit to do, I'm always on track.

I'm living single... I'm alright. 

OSOM

I'm so tired working hours
Lately problems
Find their way to steal my powers
Hard to keep afloat since August

These wings start to wear off
I'm starting to feel off
All of dis shit is making me go off
The fuck you tryna' sell me here?!
FUCK OFF

These feelings got harder to keep off
Feels like my efforts don't pay off
Like Nicholas Cage in Face Off
Somebody else is living my life instead of..
ME... You get me? 

It's a feeling of uncertainty
Like people are using me
And look at me...I just let them be
Cause revenge was never part of me
Walking around with no purpose
Going back and forth
Lost in the process

Listening to music, that's all I got
Since God gave up on me
I dunno why, the guy just stopped (caring)
Like an old car full of rust
Threw me out from the beehive
Cause I'm the wasp
Winter is coming, gotta find shelter fast

Încredere

Puțini știu cu-adevărat ce-nseamnă

Puțini au avut parte vreodată

Și tot mai puțini oameni află

Ce-nseamnă prietenie adevarată

 

Cuvintele și-au pierdut sensul

Timpul trece, nimeni nu-i schimbă sensul.

Și, totuși, deseori îl putem opri,

Cu oameni frumoși, dragi inimii.

 

Fericirea nu este destinația!

Grijă mare unde te duce!

Fericire-ți aduc oamenii din viața ta!

Ce-i mult strică, iar ce e puțin…

N-ajunge.

~M

Ten Cuidado Con la Gente

E-atât de greu să te împarți

Între emoții, oameni, ieri și azi

Nu știi s-aduni, nu știi să scazi

Te-nvârți-n cerc și o să cazi…

Ai amețit, dar te simți bine

Ca toți cei de pe lângă tine

Tare departe-i Vama Veche…

Taci și sărută-mă-n ureche.

Și eu? Ce-ar trebui să fac acum?

Toate vin, toate trec, totu-i scrum.

Ai și tu grijă cu ce spui…

Căci vorbele rănesc adânc.

Prieteni vin, prieteni pleacă.

Toți oamenii ăștia mă seacă

Cu toată nehotărârea lor!

Intri? Ieși? Ce cauți pe coridor?

Aștepți pe cineva sau cum?

Că nu-nțeleg. De ce-mi stai în drum?

Nici nu mai contează, în fine…

Închide ușa după tine!

A! Și spune-le și celor de-afară!

Oricum, nu cred că-i prima oară…

Dacă mai au de gând să intre

Întâi să vorbească cu mine!

Ai grijă pe cine lași să intre.

~M.

τα παρατάω

Vorbesc cu Stella despre diverse,

Tu ești departe, nici când ai fost

Aproape, să îți mai pese,

Totul s-a terminat cam prost.

Nu e nevoie să mai vorbim,

Am făcut-o destul deja.

Simt că nu ne mai privim,

Așa cum obișnuiam cândva.

Mie-mi place libertatea,

Tu n-ai înțeles vreodată…

Nu refuz responsabilitatea,

Singurătatea mă-ncarcă.

Și dac-ai vrea sa fiu cum sunt,

Ar trebui să înțelegi.

Că-mi urmăresc instinctul mut,

Tu niciodată nu pricepi…

M-am săturat să-ți tot repet…

De fiecare dată când,

Mă găsești, iarăși, cum te-aștept…

Să dai totul peste cap, râzând.

Oare nu te-ai săturat?

Du-te, vino, nici tu nu știi,

Nu te mira că sunt plecat;

Nu vreau să-ntrebi ‘când vii’ ?

Toate ca toate, dar noi..

Nicicând n-am fost, nici amândoi,

Pe canapea, în pat, pe jos…

Doar un amalgam hidos.

Haine aruncate-n colo,

Oameni sună de zor la ușă

Te trezești că-i vreo mătușă…

Hai, ne vedem mai încolo…

Îți dau un sfat, nu mai veni.

Nu căuta, nu vei găsi

Iubire, atenție, senzații…

Mai bine caută-le-n alții.

😉

~M

Que Será, Será.

Am un temperament vulcanic, sângele-mi urcă în cap și-mi alimentează mintea cu tot soiul de idei proaste; de obicei am nevoie să judec totul la rece pentru câteva secunde și să-mi abțin pornirile instinctuale, animalice… voi nu vedeți asta, pentru că eu nu am vrut niciodată să se vadă; veți vedea întotdeauna doar ceea ce aleg eu să exprim, să împărtășesc cu lumea înconjurătoare.

Cumva, de ceva timp incoa’ am început să am nopți pline de introspecție… fie aleg să mă dăruiesc senzației pe care o simt, fie orice altceva și… apoi somn.

Asta e una din acele nopți.

Văd absolut tot – deși sunt miop, văd absolut tot. N-aș putea spune cu exactitate dacă asta a fost întotdeauna un atu ori un blestem, totuși se întâmplă.

Can’t help it. Won’t change it. Ever.

Observ, cu trecerea timpului, că absorb din ce în ce mai multă substanță din toată experiența pe care o acumulez – simt schimbări.

Le simt anual de la vârsta de 19 ani…

Și totuși simt că viața e o autostradă cu 8 benzi pe sens, cu mult loc de mișcare și multe popasuri la discreție… însă autostrada e acoperită de o ceață densă care pare că nu se mai limpezește… probabil nu se va limpezi niciodată.

Probabil toate popasurile făcute în fiecare sfârșit de săptămână chiar ajută, obosești mereu pe drum… și toți oamenii, chiar prietenii cu care ajungi să te revezi după ceva vreme… deși te fac să te simți bine pe moment, nu pot ușura povara drumului ăstuia continuu. Uneori e mai ușor, alteori ambuteiaj pe toate benzile… încât ai timp sa faci cumpărături și nimeni nu se mișcă, oricum, până te-ntorci…

Și totuși, nu drumul e problema. Nu m-am dat înapoi NICIODATĂ de la muncă.

I can do it. Sometimes I even need to do it.

Tot ce experimentezi te schimbă. Absolut totul. Fie că vorbim de bine sau rău. Fie că vorbim de prieteni sau dușmani. Fie că vorbim de adevăr sau minciună. Toate își au rostul, succesele și eșecurile deopotrivă. Bețiile și momentele în care vrei să mergi drept și pur și simplu nu poți – o parte din tine vrea să se ascundă, cealaltă nu da nici doi bani pe cei din jur.

Mi-a luat douăzeci și șase de primăveri să realizez că mă asemăn mult cu un cameleon, schimbător, potențial incomensurabil… mereu umbrit de o educație emoțională precară… not anymore.

Ăsta este momentul în care realizez cine sunt.

Ce sunt.

Nu o oaie, așa cum m-am simțit in multe ipostaze.

No.

A fucking LION.

I am the architect of my own destruction.

Ai încredere-n tine, e ingredientul secret în orice rețetă de succes… la propriu!

Iar atunci când nu poți, adu-ți aminte că poți.

Absolut NIMENI nu îți poate lua asta. E dreptul tău la fericire și împlinire, pe orice plan îți dorești.

Viața nu e altceva decât un joc.

Învață să-l joci bine.

Nu te da bătut… nu atâta timp cât poți arunca cu zarul…

PS: Nu lua nimic personal în viața asta, nici măcar atunci când devine personal…

Dialog romantic

“Yukiko mi-a zâmbit. N-am mai văzut-o zâmbindu-mi de foarte multă
vreme.

— Vrei să ne despărţim? a întrebat ea.
— Draga mea Yukiko, ştii că te iubesc.
— Poate că aşa e, dar eu te-am întrebat dacă vrei să ne despărţim?
Răspunsul nu poate fi decât da sau nu. Nu accept altceva.
— Nu vreau să ne despărţim, am zis, scuturând din cap. Poate că nu
am dreptul să spun aşa ceva, dar nu vreau să mă despart de tine. Dacă
ne-am despărţi, nu ştiu ce s-ar întâmpla cu mine. Nu vreau să mai
rămân vreodată singur. Decât să rămân iar singur, mai bine să mor.
A întins mâna şi mi-a pus-o pe piept. M-a privit în ochi şi mi-a spus:
— Lasă-le încolo de drepturi. Cred că nimeni nu are drepturi.
Simţindu-i căldura mâinii pe piept, m-am gândit la moarte. Puteam
foarte bine să mor cu Shimamoto în ziua aceea, pe autostradă. Dacă aş
fi murit, trupul meu n-ar mai exista acum. S-ar fi stins pentru
totdeauna, ca multe alte lucruri. Dar eu sunt aici, trăiesc şi simt căldura
mâinii lui Yukiko pe pieptul meu.
— Yukiko, te iubesc foarte mult. Te iubesc din ziua în care te-am
cunoscut şi dragostea mea pentru tine nu a încetat nicio clipă. Dacă nu
te-aş fi întâlnit pe tine, viaţa mea ar fi fost mizerabilă şi nu s-ar fi ales
nimic de mine. Îţi sunt foarte recunoscător pentru aceasta. Nu există
pe lume cuvinte cu care să-ţi pot mulţumi. Cu toate acestea, am reuşit
să te supăr pentru că sunt egoist, un om de nimic, un om care nu face
două parale. Reuşesc să-i supăr şi să-i jignesc pe cei din jurul meu fără
vreun motiv anume şi în felul acesta îmi fac şi mie rău. Distrug viaţa
altora şi o distrug şi pe a mea. Nu pentru că vreau, ci pentru că aşa se
întâmplă.
— Asta cam aşa e, a spus Yukiko pe un ton calm. Aveam impresia că
zâmbetul îi mai flutura încă în colţul gurii. Eşti într-adevăr un egoist,
un om de nimic şi fără îndoială m-ai rănit.

Am privit-o puţin. Cuvintele ei nu-mi răsunau a reproş, nu era
supărată, nu era tristă. Pur şi simplu spunea adevărului pe nume.
Mi-am căutat cuvintele cu grijă.

— Eu, cel de-acum, am senzaţia că mereu încerc să devin altcineva.
Parcă aş vrea să ajung într-un loc nou, să încep o viaţă nouă, să
dobândesc o personalitate nouă. Am făcut lucrul acesta de nenumărate
ori până acum. Până la un punct a fost vorba de creştere, mai departe
însă cred că a fost altceva, ceva care s-ar putea numi schimbarea
personalităţii. Devenind un altul, puteam să scap de ceva care nu-mi
convenea şi eram absolut convins că pot face orice atâta vreme cât îmi
dau silinţa. Cu toate strădaniile mele însă, n-am ajuns la niciun
rezultat. Oriunde m-am dus, am fost acelaşi. Ceea ce mi-a lipsit, n-a mai
putut fi niciodată suplinit. Chiar dacă peisajul s-a schimbat, chiar dacă
ecoul celor auzite au fost cu totul altele, eu am rămas aceeaşi persoană
neîmplinită, imperfectă. Ceea ce îmi lipseşte, îmi dă o senzaţie de
foame şi de sete nebună. Nu sunt niciodată capabil să-mi potolesc o
asemenea foame şi o asemenea sete. Cred că sunt, prin definiţie, un
nemulţumit de mine însumi. Acum, de exemplu, aş vrea să pot deveni
cu totul altcineva de dragul tău. Ştiu că nu e simplu, dar la fel de bine
ştiu că dacă mă străduiesc, o să reuşesc. Adevărul este însă că, dacă s-ar ivi iar situaţia care m-a dat peste cap, probabil că aş proceda iar la
fel, poate că te-aş supăra iar. Nu-ţi pot promite nimic. Asta voiam eu să
spun când afirmam că „n-am dreptul”. Nu sunt convins că pot să înving
forţa aceea care mă copleşeşte uneori.
— Şi ai încercat tot timpul să fugi de forţa aceea?
— Cred că da, am zis.
Yukiko îşi mai ţinea încă mâna pe pieptul meu.
— Săracul de tine! a spus ea cu o voce de parcă citea nişte litere
mari scrise pe un perete. Poate chiar erau scrise pe perete, cine ştie,
mi-am zis eu.
— Chiar nu ştiu ce să spun. Nu vreau să ne despărţim, îmi este clar,
dar nu ştiu dacă acesta este răspunsul corect. Nici măcar nu ştiu dacă
sunt capabil să aleg ceea ce e corect, Yukiko, draga mea, văd că suferi.
Simt în mâna pe care o ţii pe pieptul meu, dar sunt unele lucruri pe
lumea aceasta care nu pot fi văzute sau judecate. Sentimente.
Posibilităţi. Ele izvorăsc de undeva — nu ştiu de unde — şi se bulucesc
în sufletul meu. Nu le pot alege eu pe ele şi nici nu le găsesc vreun
răspuns plauzibil.

Yukiko a tăcut îndelung. Din când în când mai trecea câte un camion
pe sub fereastră. M-am uitat afară, dar n-am văzut nimic. Doar timpul
şi văzduhul fără nume ce lega noaptea de zori.
— În ultima vreme chiar am crezut că o să mor, a zis Yukiko. Nu-ţi
spun asta ca să te ameninţ. E adevărul adevărat. M-am simţit atât de
singură şi de tristă, încât simţeam că nu mai rezist. Nu e greu să mori.
Simţeam că mă părăseşte voinţa de a trăi, la fel cum se rarefiază,
treptat, aerul dintr-o cameră. Când trăieşti asemenea senzaţii, moartea
nu mai e mare scofală. Nu m-am gândit nicio clipă măcar la copii, nu mam întrebat ce se întâmplă cu fetele mele dacă mor eu. N-ai ştiut, nu?
Nu te-ai gândit deloc la mine. Nu ţi-a păsat ce simt, ce gândesc, ce aş
putea face.
N-am scos o vorbă. Şi-a luat mâna de pe pieptul meu şi a pus-o în
poală.
— Motivul pentru care n-am murit, pentru care mai sunt încă în
viaţă este că m-am gândit că dacă te întorci cumva la mine, aş fi în
stare să te primesc înapoi. De aceea n-am murit. Nu se pune aici
problema de drepturi sau de ce e corect şi ce nu. Poate că eşti un om de
nimic, un incurabil şi s-ar putea să mă superi din nou, dar nu asta
contează. Nu înţelegi nimic.
— Cred că nu înţeleg nimic.
— Şi tu nu mă întrebi niciodată nimic, a spus ea.
Am deschis gura să spun ceva, dar n-am putut articula niciun
cuvânt. Avea dreptate: n-am întrebat-o niciodată nimic — de ce oare?
Chiar, de ce n-am întrebat-o niciodată nimic?
— Tu vei făuri de-acum încolo drepturi, a zis Yukiko. Ba nu, noi le
vom făuri, pentru că ele ne-au lipsit de fapt. Am crezut că am făcut
multe împreună, dar practic n-am făcut nimic. Viaţa a fost prea lină,
fără asperităţi, am fost prea fericiţi, nu crezi?
Am aprobat-o dând din cap. Yukiko şi-a încrucişat braţele şi m-a
privit fix.
— Să ştii că şi eu am visat pe vremuri, am avut şi eu iluziile mele,
dar s-au stins cândva, undeva. Înainte de a te cunoaşte. Eu am ucis
iluziile, cu multă voinţă. Le-am zdrobit şi m-am debarasat de ele. Le-am smuls din sufletul meu aşa cum smulgi un organ bolnav din corp.
Nu ştiu dacă am procedat bine sau nu, dar n-am avut încotro la
momentul respectiv. Mi se întâmplă de multe ori să visez acelaşi lucru,
un vis în care cineva vine să-mi aducă ceva. Persoana întinde mâinile
spre mine şi zice: „Doamnă, aţi uitat ceva.” Să ştii că am fost foarte
fericită cu tine, tot timpul. Nu pot să spun că m-ar fi nemulţumit ceva
sau că mi-ar fi lipsit ceva. Şi cu toate acestea, mă urmăreşte ceva. Mă
trezesc în toiul nopţii, udă leoarcă. Mă urmăreşte parcă tocmai lucrul
acela de care mă debarasasem. Te crezi singurul urmărit pe lumea
asta, dar greşeşti. Nu eşti singura fiinţă care a aruncat ceva, care a
pierdut ceva. Înţelegi ce vreau să zic?
— Cred că da.
— Poate că o să mă superi din nou şi nu ştiu cum voi reacţiona
atunci, sau poate data viitoare te supăr eu pe tine. Nimeni nu poate
promite nimic. Nici eu, nici tu. Un lucru este însă cert — te iubesc.
Am luat-o în braţe şi am mângâiat-o pe păr.
— Draga mea, s-o luăm mâine de la capăt. Astăzi este cam târziu.
Vreau să pornesc cu dreptul, vreau să pornim pe un drum nou la
început de zi.
Yukiko m-a privit puţin şi apoi a spus:
— Ştii ce? Tot nu m-ai întrebat nimic.
— Vreau să începem de mâine o viaţă nouă. Ce părere ai?
— Cred că e o idee bună, a spus ea cu zâmbetul pe buze.”

Haruki Murakami – “La sud de graniță, la vest de soare”

A greși = omenesc.

Cum știi când ești un om bun sau unul rău? Putem fi doar buni sau doar răi?

Ce înseamnă bun sau rău atunci când putem găsi părți bune într-un lucru rău și părți rele într-unul bun?

Dacă ar fi să comparăm două mentalități diferite, am înțelege diferența dintre bun și rău pentru că ceea ce este bun sau drept pentru o persoană, poate fi greșit sau rău pentru o alta – și viceversa.

Deci, care e concluzia?

Concluzia este că tot ceea ce este rău conține și părți bune – tot ceea ce este bun, conține și părți rele.

Binele din rău, răul din bine

Cercul negru din partea albă reprezintă partea rea din ceea ce este bun, curat, pur, sincer etc.

Cercul alb din partea neagră reprezintă partea bună din tot ce este rău, murdar, inuman etc.

Iar, totul în ansamblu formează ceea ce noi numim viață.

Așa și noi, ca oameni, nu putem fi doar buni sau răi – suntem ambele, zi de zi, niciodată capabili de a mulțumi pe toată lumea.

Ce rost mai are să ne criticăm singuri că nu facem destule, că nu suntem îndeajuns de buni, frumoși, deștepți, slabi sau bine făcuți…realizați profesional, material, social… ?

Tot ce contează cel mai mult este a te accepta – în stadiul în care ești. Fă abstracție de viitor și trecut, tot ce ai este prezentul.

Dacă vrei să fii fericit, trăiește în prezent, lasă ce-a fost și ce va fi – dacă ai puterea să faci asta, pentru un moment măcar, ești pe drumul cel bun.

————————————————————–

Este în natura noastră, a oamenilor, să încălcăm regulile, chiar dacă vorbim despre a trece pe culoarea roșie a semaforului ori a minți pe cineva…

Poți încălca o singură regulă pe zi, o singură faptă rea iar universului, de regulă, nu-i va păsa.

Continuă să faci din ce în ce mai multe și la un moment dat cineva fie își va da seama ori va fi deranjat de ceea ce faci.

De exemplu: dacă te lași de fumat… nu vei începe din nou dacă ai fumat o singură țigară după mult timp – te apuci de la a doua încolo… e valabil în multe aspecte ale vieții noastre cotidiene.

Să-ncercăm să fim buni, și dacă, din când în când, mai încălcăm regulile, să fim siguri că se întâmplă doar o dată.

A greși este omenesc, însă a ierta este divin. 🙂

De unde atâta tristețe?

A fost un timp în care chiar aveam de toate,

Și bune, și rele, viață plină de fapte.

Și bune, și… mai puțin bune, greșeli am tot făcut,

Totuși, nu vedeam pădurea de copacii ce-au crescut.

Stresat degeaba, căci n-avea niciun rost,

Plecam dimineața și mă-ntorceam noaptea, pe jos…

Nopți calde, de vară, tu m-așteptai să vin,

Dar, eu întotdeauna mai… stăteam puțin…

Fără nicio pauză, de parcă intrasem la cardio,

Ca și cum aș asculta toate frecvențele pe radio.

Toate deodată, mă oboseau constant,

Nu realizam că-mi fac rău, am rămas restant…

De-asta scriu rândurile-astea acum, pe foaie,

Simt că e timpul să-mi întorc fața spre soare

Să simt căldura din sufletul meu pustiu,

Acum că primăvara a ajuns, într-un târziu…

Fericirea e-atât de fragilă, dar… oare?!

Suntem noi problema ori constanta așteptare?

Ca totul să fie cum vrem noi, să meargă totul bine?

Probabil că la mijloc e răspunsul, între inimă și minte.

Mai fac un pas înapoi, mă uit cu mare mirare,

Lucrurile rele din trecut acum îmi aduc alinare…

Perspectiva s-a schimbat, văd tot, în ansamblu,

Căci fericire poate fi și când o vezi cu altul.

Fericire poate fi și când te joci c-un câine,

Deși nu te-nțelege, fii sigur că te simte.

Fericire înseamnă o chitară și-o gașcă de nebuni,

Fericirea e Duminică, chiar dacă mâine-i Luni…

Fericirea e subiectivă, un drog pentru cei ca noi,

O căutăm de nebuni printre stele și nori.

De ce nu o căutăm aici? Poate e chiar la noi…

De ce ne facem rău pornind tot timpul război…?

Există o vârstă pentru toate, am auzit demult,

Că odată ce trece timpul, fericirea vine mult mai scump…

Eu cred că poți fi la fel de fericit și la bătrânețe,

Dar, oricum, de unde atâta tristețe?

00:46

I guess now’s a good time to say,

What I’ve always wanted to.

It doesn’t matter where you stay,

We’ve got the same sky to look up to.

It’s been such a long time now,

Since we’ve known each other’s thoughts,

Now there is just an empty hole.

Like an ocean filled with boats.

I’ve got all kinds of issues now,

Trusting, loving, being true.

I find myself in need to howl,

Every time that I see the moon.

That’s why I love to write instead,

Funny how time has turned the tide…

What I believe in, thoughts in my head,

The fabric of our dreams, inside.

Running from myself, from you,

Just like Beyoncé was singing,

Such a fucked up thing to do…

I don’t think I found the meaning.

Good and bad? They don’t exist.

It’s what we make out of them.

Without darkness, the light won’t fix,

Our deepest problems that overwhelm.

So now I’m asking, “what should we do?”

Should we condemn, accuse, deny?

Perhaps it’s you, or maybe I,

It wouldn’t matter, ’cause we’re through.