τα παρατάω

Vorbesc cu Stella despre diverse,

Tu ești departe, nici când ai fost

Aproape, să îți mai pese,

Totul s-a terminat cam prost.

Nu e nevoie să mai vorbim,

Am făcut-o destul deja.

Simt că nu ne mai privim,

Așa cum obișnuiam cândva.

Mie-mi place libertatea,

Tu n-ai înțeles vreodată…

Nu refuz responsabilitatea,

Singurătatea mă-ncarcă.

Și dac-ai vrea sa fiu cum sunt,

Ar trebui să înțelegi.

Că-mi urmăresc instinctul mut,

Tu niciodată nu pricepi…

M-am săturat să-ți tot repet…

De fiecare dată când,

Mă găsești, iarăși, cum te-aștept…

Să dai totul peste cap, râzând.

Oare nu te-ai săturat?

Du-te, vino, nici tu nu știi,

Nu te mira că sunt plecat;

Nu vreau să-ntrebi ‘când vii’ ?

Toate ca toate, dar noi..

Nicicând n-am fost, nici amândoi,

Pe canapea, în pat, pe jos…

Doar un amalgam hidos.

Haine aruncate-n colo,

Oameni sună de zor la ușă

Te trezești că-i vreo mătușă…

Hai, ne vedem mai încolo…

Îți dau un sfat, nu mai veni.

Nu căuta, nu vei găsi

Iubire, atenție, senzații…

Mai bine caută-le-n alții.

😉

~M

Que Será, Será.

Am un temperament vulcanic, sângele-mi urcă în cap și-mi alimentează mintea cu tot soiul de idei proaste; de obicei am nevoie să judec totul la rece pentru câteva secunde și să-mi abțin pornirile instinctuale, animalice… voi nu vedeți asta, pentru că eu nu am vrut niciodată să se vadă; veți vedea întotdeauna doar ceea ce aleg eu să exprim, să împărtășesc cu lumea înconjurătoare.

Cumva, de ceva timp incoa’ am început să am nopți pline de introspecție… fie aleg să mă dăruiesc senzației pe care o simt, fie orice altceva și… apoi somn.

Asta e una din acele nopți.

Văd absolut tot – deși sunt miop, văd absolut tot. N-aș putea spune cu exactitate dacă asta a fost întotdeauna un atu ori un blestem, totuși se întâmplă.

Can’t help it. Won’t change it. Ever.

Observ, cu trecerea timpului, că absorb din ce în ce mai multă substanță din toată experiența pe care o acumulez – simt schimbări.

Le simt anual de la vârsta de 19 ani…

Și totuși simt că viața e o autostradă cu 8 benzi pe sens, cu mult loc de mișcare și multe popasuri la discreție… însă autostrada e acoperită de o ceață densă care pare că nu se mai limpezește… probabil nu se va limpezi niciodată.

Probabil toate popasurile făcute în fiecare sfârșit de săptămână chiar ajută, obosești mereu pe drum… și toți oamenii, chiar prietenii cu care ajungi să te revezi după ceva vreme… deși te fac să te simți bine pe moment, nu pot ușura povara drumului ăstuia continuu. Uneori e mai ușor, alteori ambuteiaj pe toate benzile… încât ai timp sa faci cumpărături și nimeni nu se mișcă, oricum, până te-ntorci…

Și totuși, nu drumul e problema. Nu m-am dat înapoi NICIODATĂ de la muncă.

I can do it. Sometimes I even need to do it.

Tot ce experimentezi te schimbă. Absolut totul. Fie că vorbim de bine sau rău. Fie că vorbim de prieteni sau dușmani. Fie că vorbim de adevăr sau minciună. Toate își au rostul, succesele și eșecurile deopotrivă. Bețiile și momentele în care vrei să mergi drept și pur și simplu nu poți – o parte din tine vrea să se ascundă, cealaltă nu da nici doi bani pe cei din jur.

Mi-a luat douăzeci și șase de primăveri să realizez că mă asemăn mult cu un cameleon, schimbător, potențial incomensurabil… mereu umbrit de o educație emoțională precară… not anymore.

Ăsta este momentul în care realizez cine sunt.

Ce sunt.

Nu o oaie, așa cum m-am simțit in multe ipostaze.

No.

A fucking LION.

I am the architect of my own destruction.

Ai încredere-n tine, e ingredientul secret în orice rețetă de succes… la propriu!

Iar atunci când nu poți, adu-ți aminte că poți.

Absolut NIMENI nu îți poate lua asta. E dreptul tău la fericire și împlinire, pe orice plan îți dorești.

Viața nu e altceva decât un joc.

Învață să-l joci bine.

Nu te da bătut… nu atâta timp cât poți arunca cu zarul…

PS: Nu lua nimic personal în viața asta, nici măcar atunci când devine personal…

Dialog romantic

“Yukiko mi-a zâmbit. N-am mai văzut-o zâmbindu-mi de foarte multă
vreme.

— Vrei să ne despărţim? a întrebat ea.
— Draga mea Yukiko, ştii că te iubesc.
— Poate că aşa e, dar eu te-am întrebat dacă vrei să ne despărţim?
Răspunsul nu poate fi decât da sau nu. Nu accept altceva.
— Nu vreau să ne despărţim, am zis, scuturând din cap. Poate că nu
am dreptul să spun aşa ceva, dar nu vreau să mă despart de tine. Dacă
ne-am despărţi, nu ştiu ce s-ar întâmpla cu mine. Nu vreau să mai
rămân vreodată singur. Decât să rămân iar singur, mai bine să mor.
A întins mâna şi mi-a pus-o pe piept. M-a privit în ochi şi mi-a spus:
— Lasă-le încolo de drepturi. Cred că nimeni nu are drepturi.
Simţindu-i căldura mâinii pe piept, m-am gândit la moarte. Puteam
foarte bine să mor cu Shimamoto în ziua aceea, pe autostradă. Dacă aş
fi murit, trupul meu n-ar mai exista acum. S-ar fi stins pentru
totdeauna, ca multe alte lucruri. Dar eu sunt aici, trăiesc şi simt căldura
mâinii lui Yukiko pe pieptul meu.
— Yukiko, te iubesc foarte mult. Te iubesc din ziua în care te-am
cunoscut şi dragostea mea pentru tine nu a încetat nicio clipă. Dacă nu
te-aş fi întâlnit pe tine, viaţa mea ar fi fost mizerabilă şi nu s-ar fi ales
nimic de mine. Îţi sunt foarte recunoscător pentru aceasta. Nu există
pe lume cuvinte cu care să-ţi pot mulţumi. Cu toate acestea, am reuşit
să te supăr pentru că sunt egoist, un om de nimic, un om care nu face
două parale. Reuşesc să-i supăr şi să-i jignesc pe cei din jurul meu fără
vreun motiv anume şi în felul acesta îmi fac şi mie rău. Distrug viaţa
altora şi o distrug şi pe a mea. Nu pentru că vreau, ci pentru că aşa se
întâmplă.
— Asta cam aşa e, a spus Yukiko pe un ton calm. Aveam impresia că
zâmbetul îi mai flutura încă în colţul gurii. Eşti într-adevăr un egoist,
un om de nimic şi fără îndoială m-ai rănit.

Am privit-o puţin. Cuvintele ei nu-mi răsunau a reproş, nu era
supărată, nu era tristă. Pur şi simplu spunea adevărului pe nume.
Mi-am căutat cuvintele cu grijă.

— Eu, cel de-acum, am senzaţia că mereu încerc să devin altcineva.
Parcă aş vrea să ajung într-un loc nou, să încep o viaţă nouă, să
dobândesc o personalitate nouă. Am făcut lucrul acesta de nenumărate
ori până acum. Până la un punct a fost vorba de creştere, mai departe
însă cred că a fost altceva, ceva care s-ar putea numi schimbarea
personalităţii. Devenind un altul, puteam să scap de ceva care nu-mi
convenea şi eram absolut convins că pot face orice atâta vreme cât îmi
dau silinţa. Cu toate strădaniile mele însă, n-am ajuns la niciun
rezultat. Oriunde m-am dus, am fost acelaşi. Ceea ce mi-a lipsit, n-a mai
putut fi niciodată suplinit. Chiar dacă peisajul s-a schimbat, chiar dacă
ecoul celor auzite au fost cu totul altele, eu am rămas aceeaşi persoană
neîmplinită, imperfectă. Ceea ce îmi lipseşte, îmi dă o senzaţie de
foame şi de sete nebună. Nu sunt niciodată capabil să-mi potolesc o
asemenea foame şi o asemenea sete. Cred că sunt, prin definiţie, un
nemulţumit de mine însumi. Acum, de exemplu, aş vrea să pot deveni
cu totul altcineva de dragul tău. Ştiu că nu e simplu, dar la fel de bine
ştiu că dacă mă străduiesc, o să reuşesc. Adevărul este însă că, dacă s-ar ivi iar situaţia care m-a dat peste cap, probabil că aş proceda iar la
fel, poate că te-aş supăra iar. Nu-ţi pot promite nimic. Asta voiam eu să
spun când afirmam că „n-am dreptul”. Nu sunt convins că pot să înving
forţa aceea care mă copleşeşte uneori.
— Şi ai încercat tot timpul să fugi de forţa aceea?
— Cred că da, am zis.
Yukiko îşi mai ţinea încă mâna pe pieptul meu.
— Săracul de tine! a spus ea cu o voce de parcă citea nişte litere
mari scrise pe un perete. Poate chiar erau scrise pe perete, cine ştie,
mi-am zis eu.
— Chiar nu ştiu ce să spun. Nu vreau să ne despărţim, îmi este clar,
dar nu ştiu dacă acesta este răspunsul corect. Nici măcar nu ştiu dacă
sunt capabil să aleg ceea ce e corect, Yukiko, draga mea, văd că suferi.
Simt în mâna pe care o ţii pe pieptul meu, dar sunt unele lucruri pe
lumea aceasta care nu pot fi văzute sau judecate. Sentimente.
Posibilităţi. Ele izvorăsc de undeva — nu ştiu de unde — şi se bulucesc
în sufletul meu. Nu le pot alege eu pe ele şi nici nu le găsesc vreun
răspuns plauzibil.

Yukiko a tăcut îndelung. Din când în când mai trecea câte un camion
pe sub fereastră. M-am uitat afară, dar n-am văzut nimic. Doar timpul
şi văzduhul fără nume ce lega noaptea de zori.
— În ultima vreme chiar am crezut că o să mor, a zis Yukiko. Nu-ţi
spun asta ca să te ameninţ. E adevărul adevărat. M-am simţit atât de
singură şi de tristă, încât simţeam că nu mai rezist. Nu e greu să mori.
Simţeam că mă părăseşte voinţa de a trăi, la fel cum se rarefiază,
treptat, aerul dintr-o cameră. Când trăieşti asemenea senzaţii, moartea
nu mai e mare scofală. Nu m-am gândit nicio clipă măcar la copii, nu mam întrebat ce se întâmplă cu fetele mele dacă mor eu. N-ai ştiut, nu?
Nu te-ai gândit deloc la mine. Nu ţi-a păsat ce simt, ce gândesc, ce aş
putea face.
N-am scos o vorbă. Şi-a luat mâna de pe pieptul meu şi a pus-o în
poală.
— Motivul pentru care n-am murit, pentru care mai sunt încă în
viaţă este că m-am gândit că dacă te întorci cumva la mine, aş fi în
stare să te primesc înapoi. De aceea n-am murit. Nu se pune aici
problema de drepturi sau de ce e corect şi ce nu. Poate că eşti un om de
nimic, un incurabil şi s-ar putea să mă superi din nou, dar nu asta
contează. Nu înţelegi nimic.
— Cred că nu înţeleg nimic.
— Şi tu nu mă întrebi niciodată nimic, a spus ea.
Am deschis gura să spun ceva, dar n-am putut articula niciun
cuvânt. Avea dreptate: n-am întrebat-o niciodată nimic — de ce oare?
Chiar, de ce n-am întrebat-o niciodată nimic?
— Tu vei făuri de-acum încolo drepturi, a zis Yukiko. Ba nu, noi le
vom făuri, pentru că ele ne-au lipsit de fapt. Am crezut că am făcut
multe împreună, dar practic n-am făcut nimic. Viaţa a fost prea lină,
fără asperităţi, am fost prea fericiţi, nu crezi?
Am aprobat-o dând din cap. Yukiko şi-a încrucişat braţele şi m-a
privit fix.
— Să ştii că şi eu am visat pe vremuri, am avut şi eu iluziile mele,
dar s-au stins cândva, undeva. Înainte de a te cunoaşte. Eu am ucis
iluziile, cu multă voinţă. Le-am zdrobit şi m-am debarasat de ele. Le-am smuls din sufletul meu aşa cum smulgi un organ bolnav din corp.
Nu ştiu dacă am procedat bine sau nu, dar n-am avut încotro la
momentul respectiv. Mi se întâmplă de multe ori să visez acelaşi lucru,
un vis în care cineva vine să-mi aducă ceva. Persoana întinde mâinile
spre mine şi zice: „Doamnă, aţi uitat ceva.” Să ştii că am fost foarte
fericită cu tine, tot timpul. Nu pot să spun că m-ar fi nemulţumit ceva
sau că mi-ar fi lipsit ceva. Şi cu toate acestea, mă urmăreşte ceva. Mă
trezesc în toiul nopţii, udă leoarcă. Mă urmăreşte parcă tocmai lucrul
acela de care mă debarasasem. Te crezi singurul urmărit pe lumea
asta, dar greşeşti. Nu eşti singura fiinţă care a aruncat ceva, care a
pierdut ceva. Înţelegi ce vreau să zic?
— Cred că da.
— Poate că o să mă superi din nou şi nu ştiu cum voi reacţiona
atunci, sau poate data viitoare te supăr eu pe tine. Nimeni nu poate
promite nimic. Nici eu, nici tu. Un lucru este însă cert — te iubesc.
Am luat-o în braţe şi am mângâiat-o pe păr.
— Draga mea, s-o luăm mâine de la capăt. Astăzi este cam târziu.
Vreau să pornesc cu dreptul, vreau să pornim pe un drum nou la
început de zi.
Yukiko m-a privit puţin şi apoi a spus:
— Ştii ce? Tot nu m-ai întrebat nimic.
— Vreau să începem de mâine o viaţă nouă. Ce părere ai?
— Cred că e o idee bună, a spus ea cu zâmbetul pe buze.”

Haruki Murakami – “La sud de graniță, la vest de soare”

A greși = omenesc.

Cum știi când ești un om bun sau unul rău? Putem fi doar buni sau doar răi?

Ce înseamnă bun sau rău atunci când putem găsi părți bune într-un lucru rău și părți rele într-unul bun?

Dacă ar fi să comparăm două mentalități diferite, am înțelege diferența dintre bun și rău pentru că ceea ce este bun sau drept pentru o persoană, poate fi greșit sau rău pentru o alta – și viceversa.

Deci, care e concluzia?

Concluzia este că tot ceea ce este rău conține și părți bune – tot ceea ce este bun, conține și părți rele.

Binele din rău, răul din bine

Cercul negru din partea albă reprezintă partea rea din ceea ce este bun, curat, pur, sincer etc.

Cercul alb din partea neagră reprezintă partea bună din tot ce este rău, murdar, inuman etc.

Iar, totul în ansamblu formează ceea ce noi numim viață.

Așa și noi, ca oameni, nu putem fi doar buni sau răi – suntem ambele, zi de zi, niciodată capabili de a mulțumi pe toată lumea.

Ce rost mai are să ne criticăm singuri că nu facem destule, că nu suntem îndeajuns de buni, frumoși, deștepți, slabi sau bine făcuți…realizați profesional, material, social… ?

Tot ce contează cel mai mult este a te accepta – în stadiul în care ești. Fă abstracție de viitor și trecut, tot ce ai este prezentul.

Dacă vrei să fii fericit, trăiește în prezent, lasă ce-a fost și ce va fi – dacă ai puterea să faci asta, pentru un moment măcar, ești pe drumul cel bun.

————————————————————–

Este în natura noastră, a oamenilor, să încălcăm regulile, chiar dacă vorbim despre a trece pe culoarea roșie a semaforului ori a minți pe cineva…

Poți încălca o singură regulă pe zi, o singură faptă rea iar universului, de regulă, nu-i va păsa.

Continuă să faci din ce în ce mai multe și la un moment dat cineva fie își va da seama ori va fi deranjat de ceea ce faci.

De exemplu: dacă te lași de fumat… nu vei începe din nou dacă ai fumat o singură țigară după mult timp – te apuci de la a doua încolo… e valabil în multe aspecte ale vieții noastre cotidiene.

Să-ncercăm să fim buni, și dacă, din când în când, mai încălcăm regulile, să fim siguri că se întâmplă doar o dată.

A greși este omenesc, însă a ierta este divin. 🙂

De unde atâta tristețe?

A fost un timp în care chiar aveam de toate,

Și bune, și rele, viață plină de fapte.

Și bune, și… mai puțin bune, greșeli am tot făcut,

Totuși, nu vedeam pădurea de copacii ce-au crescut.

Stresat degeaba, căci n-avea niciun rost,

Plecam dimineața și mă-ntorceam noaptea, pe jos…

Nopți calde, de vară, tu m-așteptai să vin,

Dar, eu întotdeauna mai… stăteam puțin…

Fără nicio pauză, de parcă intrasem la cardio,

Ca și cum aș asculta toate frecvențele pe radio.

Toate deodată, mă oboseau constant,

Nu realizam că-mi fac rău, am rămas restant…

De-asta scriu rândurile-astea acum, pe foaie,

Simt că e timpul să-mi întorc fața spre soare

Să simt căldura din sufletul meu pustiu,

Acum că primăvara a ajuns, într-un târziu…

Fericirea e-atât de fragilă, dar… oare?!

Suntem noi problema ori constanta așteptare?

Ca totul să fie cum vrem noi, să meargă totul bine?

Probabil că la mijloc e răspunsul, între inimă și minte.

Mai fac un pas înapoi, mă uit cu mare mirare,

Lucrurile rele din trecut acum îmi aduc alinare…

Perspectiva s-a schimbat, văd tot, în ansamblu,

Căci fericire poate fi și când o vezi cu altul.

Fericire poate fi și când te joci c-un câine,

Deși nu te-nțelege, fii sigur că te simte.

Fericire înseamnă o chitară și-o gașcă de nebuni,

Fericirea e Duminică, chiar dacă mâine-i Luni…

Fericirea e subiectivă, un drog pentru cei ca noi,

O căutăm de nebuni printre stele și nori.

De ce nu o căutăm aici? Poate e chiar la noi…

De ce ne facem rău pornind tot timpul război…?

Există o vârstă pentru toate, am auzit demult,

Că odată ce trece timpul, fericirea vine mult mai scump…

Eu cred că poți fi la fel de fericit și la bătrânețe,

Dar, oricum, de unde atâta tristețe?

00:46

I guess now’s a good time to say,

What I’ve always wanted to.

It doesn’t matter where you stay,

We’ve got the same sky to look up to.

It’s been such a long time now,

Since we’ve known each other’s thoughts,

Now there is just an empty hole.

Like an ocean filled with boats.

I’ve got all kinds of issues now,

Trusting, loving, being true.

I find myself in need to howl,

Every time that I see the moon.

That’s why I love to write instead,

Funny how time has turned the tide…

What I believe in, thoughts in my head,

The fabric of our dreams, inside.

Running from myself, from you,

Just like Beyoncé was singing,

Such a fucked up thing to do…

I don’t think I found the meaning.

Good and bad? They don’t exist.

It’s what we make out of them.

Without darkness, the light won’t fix,

Our deepest problems that overwhelm.

So now I’m asking, “what should we do?”

Should we condemn, accuse, deny?

Perhaps it’s you, or maybe I,

It wouldn’t matter, ’cause we’re through.

Nemângâieri

S-au adunat atât de multe,

Din păcate n-ai cui le spune.

Un roi de albine zboară-n jos,

Cu tot ce-aveai in gând nespus.

Un zumzet plin de gălăgie,

Te ajunge-ndată până mâine.

Și nu pleacă prea curând,

Te trezești din vis țipând.

Realizezi că-i doar un vis,

Și, totuși, te apuci de scris,

Încerci să zugrăvești pe foaie

Tot ce simți, un vibe din aer.

E vorba de nemângâieri,

Un soi de trip subconștient.

A ieșit la suprafață,

Oare cum o să-i faci față?

Știu că te-ai mințit pe tine,

Ai da vina pe oricine.

N-ai fost niciodată tu,

Cel vinovat, nu spune nu…

Nemângâieri demne de milă,

Le-ai tot auzit în surdină…

Ai început să crezi și tu,

Că ai ceva lipsă din trup.

Poate-ți lipsește inima, mai știi?

Nu m-ar mira, nu cred că ții,

La cineva-n afar’ de tine,

Ești tu și restul lumii, ‘n fine…

E greu să-ncepi a mai gândi,

Odată ce-ai pus stop rațiunii.

Amețit de aburi, alcool,

Ți-ai pus toată viața on hold…

Nu dispera, nu te-am uitat,

N-am să o fac, n-am încercat,

Nu voi putea, nici azi, nici ieri,

Sunt doar niște nemângâieri…

J’me manque

Dintre toți oamenii pe care i-am cunoscut,

Ironic, cel mai dor îmi e de mine, cel din trecut.

Cel care nu știa ce-nseamnă “NU”,

Lua viața-n piept, indiferent, de la-nceput.

Mi-e dor de zilele-n care știam,

Ceea ce-acum e-un amalgam

De stări, gânduri, vise și prostii,

Era așa ușor, pur și simplu, să fii…

Mintea-mi limpede, goală, curată,

Fără griji, iubit, toate deodată!

Și totuși, eram atât de pornit,

Să-mi stric mereu – starea de spirit.

Nu realizam pe-atunci ce-nseamnă pace,

Acum, în mine doar furtună zace.

Un haos crud, aproape neîmblânzit,

De 4 ani de zile nu s-a mai oprit…

Oamenii, toți, îți doresc fericirea,

Ai grijă de ea, nu-i lăsa să ți-o ia!

Căci fericirea ta pornește de la tine,

Tu, doar tu îi poți da frâu liber…

Asta numesc eu responsabilitate,

Întotdeauna, alegeri echilibrate.

Alegeri simple, naturale, de zi cu zi,

Nu te mai chinui, degeaba-ncerci a mulțumi…

Atâția oameni duri, cu ei înșiși, cu cei din jur,

N-ai s-ajungi nicăieri, ba mai mult, ai să-ți furi

Din timpul tău care, oricum, e-atât de scurt…

Ai peste 25, te-ntrebi: cum dracu au trecut?!

Când, cum, unde și de ce…

E de prisos să mai întrebi, nu crezi..?

Atâta gălăgie, atât de mult zgomot de fond,

Oriunde te duci, nu ai nicăieri un loc.

Un loc al tău, puțină liniște, intimitate,

Un suflet cald și… simți că ai de toate 🙂

Oare meriți toate astea? Crezi că ți se cuvine?

Ai înșelat, mințit, batjocorit, știi foarte bine.

Acceptă tot ce vine, fă ceva din nimic,

Și-apoi, ușor-ușor, timpul va reporni.

Vei merge înainte, ce-i drept, ești foarte-n spate,

Dar știi ceva? Acum le vezi pe toate…

Așa cum sunt, au fost, vor fi – oracol?

Nu – experiența bate orice obstacol.

“Salut!”, am spus, “nu e ciudat că-ți scriu tocmai ție?”

Nu-ți pasă, nu vrei să dai de greu, ți-e bine

Dar, lasă, “Salut!”, “cu cine vorbesc”, “pardon?”

Da, ai auzit bine, sunt tu, doar că din viitor.

Bittersweet

Nu-ți face griji, nu știe nimeni cui mă adresez, probabil nu ai să vezi niciodată rândurile astea, din păcate… sper să mă înșel.

Nu te-am uitat!

Au trecut ani și timpul s-a schimbat… eu m-am schimbat, tu te-ai schimbat, noi ne-am schimbat…!

Sper ca ești fericită! 🙂

Iubirea dintre noi s-a consumat, dar oare!? Un sentiment atât de curat, nu l-am mai simțit niciodată de-atunci. Simțeam ca pot muta munții din loc, dar, ironic, la final n-am avut curaj nici măcar să-i mai escaladez… Îmi pare rău.

E târziu, mult prea târziu pentru scuze, însă nu e prea târziu pentru copiii care s-au îndrăgostit atunci, dintr-o simplă privire… ei încă trăiesc, în noi, prin noi, sunt singurii care mai au curaj sa iubească, așa cum o făceam atunci – și tu, și eu.

Mă simt atât de murdar acum.

Da, nici până acum n-am renunțat la amintirea ta, a noastră, îmbrățișați și fericiți, inconștienți (cel puțin eu?) într-o camera ieftină cu mobilă veche și-un televizor gri. Îmi aduc aminte de ochii tăi frumoși, de-a dreptul înfometați, parcă m-ar fi mâncat, le simțeam fericirea, energia, noi doi eram cu adevărat conectați.

Sunt curios ce curs ar fi prins relația dintre noi… oare am fi ajuns să gustăm luni de fiere? Să ajungem să ne sabotăm unul pe celălalt în încercarea de a ne schimba reciproc? Sau am fi construit ceva frumos, durabil?

Nu am avut curaj.

Iar pentru asta îmi cer iertare.

Îți doresc mult soare în viață, iar atunci când îți este greu, adu-ți aminte că noi doi suntem împreună, în cea mai bună dintre lumile posibile.

Fiindcă în cea în care trăim, nu se va mai întâmpla niciodată.

Mă vei găsi acolo.

~M.

NEBUNIE, NU ALTCEVA.

În fiecare zi, când te trezești, care e primul lucru pe care-l faci?

Fie pui mana pe telefon sa oprești alarma ori, daca nu ai alarma, tot pui mana pe el sa vezi ce mai e nou… așa, dis-de-dimineață.

Vorba aia… “bine rău!”

Cu ochii obosiți, cearcăne adânci, ne căutam fericirea într-o carcasa de plastic/metal/sticla fiind pe deplin convinși ca exista persoane care dau 2 bani pe ceea ce am postat noi acum 12 ore pe instagram. Nu are sens. Si totuși o facem zilnic, fără ca măcar sa avem in vedere efectele nocive.

Ne-am obișnuit cu doza zilnica de dopamină pe care o primim de fiecare data când intram pe rețelele de social media; mai ales când ai un mesaj necitit ori vreo notificare cum ca cineva îți apreciază postarea aia blanao la care ai muncit din greu 2 minute, ca aveai probleme cu netul si mna, ti-a dat eroare prima data.

“Intr-o cafenea sta un domn si bea linistit o cafea. Nu are laptop, nu are smartphone, nu are iPad. Sta asa, ca un psihopat…”

In metrou, in parc, pe strada, acasă… tot ce vezi sunt oameni ocupați, nene, nu gluma! Ocupați cu viața lor virtuala. Ocupați cu viața virtuala a altora, ca deh… nu e nimic ca senzația aia de nou pe care o simți când dai scroll pe Facebook încontinuu timp de 2 ore… știi ca pierzi timpul, te-ai ridica din pat sa te duci la toaletă ori sa-ți faci ceva de mâncare dar ești prins acolo, frate… te înțeleg.

Pana sa apară social media in viața noastră eram, practic, obligați sa vorbim unul cu altul când mergeam pe undeva.. socializarea era directa, face-to-face, ne strigam de la balcon sa ieșim afară; nu ne dădeam bătuți pana nu răspundea cineva, știam ca trebuie sa fie cineva acasă, plictisit de moarte.

Dar acum? Acum e ^foarte complicat!

E mult mai ușor sa arunci o privire urâtă decât sa te angajezi într-o conversație, gen.

Te uiți in telefon si te prefaci ca ești ocupat, sa nu cumva sa prinzi privirea cuiva, gen.

Am uitat sa socializăm, trăind într-o perioada în care socializarea e atât de facilă!

Urmărim, nu socializam. Nu vorbim, nu ne dam o șansă să ne cunoaștem unul pe celălalt. Doar urmărim si dam ador la postări. (“uite ce mașină si-a luat si săracu’ asta..” ca mai apoi sa comentezi ” ohooo ! bravo bro, sa o stăpânești sănătos!”)

E atât de ușor… Stăm pe canapea la 1 metru distanta, fumam, bem cafea, fiecare pe telefonul lui.

Când ajungi acasă de afara, ce faci? Scoți telefonul din buzunar/geanta si începi sa-l butonezi.

Oameni buni, asta se numește DEPENDENȚĂ.

Așa cum suntem dependenți de țigări, cafea, droguri, medicamente, persoane… Tot așa ajungem dependenți de social media.

Trăim într-o lume in care ne expunem pe site-uri de dating (Tinder, Badoo, Bumble…), unde postam cele mai reușite si artistice poze, selectam melodia preferata si o descriere cat mai originala, sa dea bine acolo, doar nu ești vreun oarecare?! Încercam sa ne vindem cat mai bine in speranța ca vom avea cat mai mulți oameni interesați de noi.

Tot conceptul asta mi se pare fucked up.

Nu trebuie sa demonstrezi nimic nimănui.

Trezirea!

Hai sa facem o schimbare. Sa comunicam, real, fără ascunzișuri, fără falsitate in fiecare mișcare, fără sa mai așteptăm ceva in schimb… simpla socializare e in sine recompensa… suntem animale sociale, avem nevoie de interacțiune.

Hai sa fim mai apropiați, mai uniți, mai deschiși, mai adevărați… Totul sta in efortul nostru de a schimba ceva. E un efort colectiv, greu, însă plin de beneficii. Sa schimbam situația asta anostă în care ne aflăm, că destul ne-a afectat COVID-19 tot timpul ăsta… hai să nu ne mai facem rău singuri.

Hai să fim prieteni. 🙂

Prieteni cu noi înșine, prieteni intre noi.

Nu ofer solutii, totul e subiectiv… n-aș putea sa dau o rețetă anume.

Însă pot să vă fac conștienți!

~M.