“Yukiko mi-a zâmbit. N-am mai văzut-o zâmbindu-mi de foarte multă
vreme.
— Vrei să ne despărţim? a întrebat ea.
— Draga mea Yukiko, ştii că te iubesc.
— Poate că aşa e, dar eu te-am întrebat dacă vrei să ne despărţim?
Răspunsul nu poate fi decât da sau nu. Nu accept altceva.
— Nu vreau să ne despărţim, am zis, scuturând din cap. Poate că nu
am dreptul să spun aşa ceva, dar nu vreau să mă despart de tine. Dacă
ne-am despărţi, nu ştiu ce s-ar întâmpla cu mine. Nu vreau să mai
rămân vreodată singur. Decât să rămân iar singur, mai bine să mor.
A întins mâna şi mi-a pus-o pe piept. M-a privit în ochi şi mi-a spus:
— Lasă-le încolo de drepturi. Cred că nimeni nu are drepturi.
Simţindu-i căldura mâinii pe piept, m-am gândit la moarte. Puteam
foarte bine să mor cu Shimamoto în ziua aceea, pe autostradă. Dacă aş
fi murit, trupul meu n-ar mai exista acum. S-ar fi stins pentru
totdeauna, ca multe alte lucruri. Dar eu sunt aici, trăiesc şi simt căldura
mâinii lui Yukiko pe pieptul meu.
— Yukiko, te iubesc foarte mult. Te iubesc din ziua în care te-am
cunoscut şi dragostea mea pentru tine nu a încetat nicio clipă. Dacă nu
te-aş fi întâlnit pe tine, viaţa mea ar fi fost mizerabilă şi nu s-ar fi ales
nimic de mine. Îţi sunt foarte recunoscător pentru aceasta. Nu există
pe lume cuvinte cu care să-ţi pot mulţumi. Cu toate acestea, am reuşit
să te supăr pentru că sunt egoist, un om de nimic, un om care nu face
două parale. Reuşesc să-i supăr şi să-i jignesc pe cei din jurul meu fără
vreun motiv anume şi în felul acesta îmi fac şi mie rău. Distrug viaţa
altora şi o distrug şi pe a mea. Nu pentru că vreau, ci pentru că aşa se
întâmplă.
— Asta cam aşa e, a spus Yukiko pe un ton calm. Aveam impresia că
zâmbetul îi mai flutura încă în colţul gurii. Eşti într-adevăr un egoist,
un om de nimic şi fără îndoială m-ai rănit.
Am privit-o puţin. Cuvintele ei nu-mi răsunau a reproş, nu era
supărată, nu era tristă. Pur şi simplu spunea adevărului pe nume.
Mi-am căutat cuvintele cu grijă.
— Eu, cel de-acum, am senzaţia că mereu încerc să devin altcineva.
Parcă aş vrea să ajung într-un loc nou, să încep o viaţă nouă, să
dobândesc o personalitate nouă. Am făcut lucrul acesta de nenumărate
ori până acum. Până la un punct a fost vorba de creştere, mai departe
însă cred că a fost altceva, ceva care s-ar putea numi schimbarea
personalităţii. Devenind un altul, puteam să scap de ceva care nu-mi
convenea şi eram absolut convins că pot face orice atâta vreme cât îmi
dau silinţa. Cu toate strădaniile mele însă, n-am ajuns la niciun
rezultat. Oriunde m-am dus, am fost acelaşi. Ceea ce mi-a lipsit, n-a mai
putut fi niciodată suplinit. Chiar dacă peisajul s-a schimbat, chiar dacă
ecoul celor auzite au fost cu totul altele, eu am rămas aceeaşi persoană
neîmplinită, imperfectă. Ceea ce îmi lipseşte, îmi dă o senzaţie de
foame şi de sete nebună. Nu sunt niciodată capabil să-mi potolesc o
asemenea foame şi o asemenea sete. Cred că sunt, prin definiţie, un
nemulţumit de mine însumi. Acum, de exemplu, aş vrea să pot deveni
cu totul altcineva de dragul tău. Ştiu că nu e simplu, dar la fel de bine
ştiu că dacă mă străduiesc, o să reuşesc. Adevărul este însă că, dacă s-ar ivi iar situaţia care m-a dat peste cap, probabil că aş proceda iar la
fel, poate că te-aş supăra iar. Nu-ţi pot promite nimic. Asta voiam eu să
spun când afirmam că „n-am dreptul”. Nu sunt convins că pot să înving
forţa aceea care mă copleşeşte uneori.
— Şi ai încercat tot timpul să fugi de forţa aceea?
— Cred că da, am zis.
Yukiko îşi mai ţinea încă mâna pe pieptul meu.
— Săracul de tine! a spus ea cu o voce de parcă citea nişte litere
mari scrise pe un perete. Poate chiar erau scrise pe perete, cine ştie,
mi-am zis eu.
— Chiar nu ştiu ce să spun. Nu vreau să ne despărţim, îmi este clar,
dar nu ştiu dacă acesta este răspunsul corect. Nici măcar nu ştiu dacă
sunt capabil să aleg ceea ce e corect, Yukiko, draga mea, văd că suferi.
Simt în mâna pe care o ţii pe pieptul meu, dar sunt unele lucruri pe
lumea aceasta care nu pot fi văzute sau judecate. Sentimente.
Posibilităţi. Ele izvorăsc de undeva — nu ştiu de unde — şi se bulucesc
în sufletul meu. Nu le pot alege eu pe ele şi nici nu le găsesc vreun
răspuns plauzibil.
Yukiko a tăcut îndelung. Din când în când mai trecea câte un camion
pe sub fereastră. M-am uitat afară, dar n-am văzut nimic. Doar timpul
şi văzduhul fără nume ce lega noaptea de zori.
— În ultima vreme chiar am crezut că o să mor, a zis Yukiko. Nu-ţi
spun asta ca să te ameninţ. E adevărul adevărat. M-am simţit atât de
singură şi de tristă, încât simţeam că nu mai rezist. Nu e greu să mori.
Simţeam că mă părăseşte voinţa de a trăi, la fel cum se rarefiază,
treptat, aerul dintr-o cameră. Când trăieşti asemenea senzaţii, moartea
nu mai e mare scofală. Nu m-am gândit nicio clipă măcar la copii, nu mam întrebat ce se întâmplă cu fetele mele dacă mor eu. N-ai ştiut, nu?
Nu te-ai gândit deloc la mine. Nu ţi-a păsat ce simt, ce gândesc, ce aş
putea face.
N-am scos o vorbă. Şi-a luat mâna de pe pieptul meu şi a pus-o în
poală.
— Motivul pentru care n-am murit, pentru care mai sunt încă în
viaţă este că m-am gândit că dacă te întorci cumva la mine, aş fi în
stare să te primesc înapoi. De aceea n-am murit. Nu se pune aici
problema de drepturi sau de ce e corect şi ce nu. Poate că eşti un om de
nimic, un incurabil şi s-ar putea să mă superi din nou, dar nu asta
contează. Nu înţelegi nimic.
— Cred că nu înţeleg nimic.
— Şi tu nu mă întrebi niciodată nimic, a spus ea.
Am deschis gura să spun ceva, dar n-am putut articula niciun
cuvânt. Avea dreptate: n-am întrebat-o niciodată nimic — de ce oare?
Chiar, de ce n-am întrebat-o niciodată nimic?
— Tu vei făuri de-acum încolo drepturi, a zis Yukiko. Ba nu, noi le
vom făuri, pentru că ele ne-au lipsit de fapt. Am crezut că am făcut
multe împreună, dar practic n-am făcut nimic. Viaţa a fost prea lină,
fără asperităţi, am fost prea fericiţi, nu crezi?
Am aprobat-o dând din cap. Yukiko şi-a încrucişat braţele şi m-a
privit fix.
— Să ştii că şi eu am visat pe vremuri, am avut şi eu iluziile mele,
dar s-au stins cândva, undeva. Înainte de a te cunoaşte. Eu am ucis
iluziile, cu multă voinţă. Le-am zdrobit şi m-am debarasat de ele. Le-am smuls din sufletul meu aşa cum smulgi un organ bolnav din corp.
Nu ştiu dacă am procedat bine sau nu, dar n-am avut încotro la
momentul respectiv. Mi se întâmplă de multe ori să visez acelaşi lucru,
un vis în care cineva vine să-mi aducă ceva. Persoana întinde mâinile
spre mine şi zice: „Doamnă, aţi uitat ceva.” Să ştii că am fost foarte
fericită cu tine, tot timpul. Nu pot să spun că m-ar fi nemulţumit ceva
sau că mi-ar fi lipsit ceva. Şi cu toate acestea, mă urmăreşte ceva. Mă
trezesc în toiul nopţii, udă leoarcă. Mă urmăreşte parcă tocmai lucrul
acela de care mă debarasasem. Te crezi singurul urmărit pe lumea
asta, dar greşeşti. Nu eşti singura fiinţă care a aruncat ceva, care a
pierdut ceva. Înţelegi ce vreau să zic?
— Cred că da.
— Poate că o să mă superi din nou şi nu ştiu cum voi reacţiona
atunci, sau poate data viitoare te supăr eu pe tine. Nimeni nu poate
promite nimic. Nici eu, nici tu. Un lucru este însă cert — te iubesc.
Am luat-o în braţe şi am mângâiat-o pe păr.
— Draga mea, s-o luăm mâine de la capăt. Astăzi este cam târziu.
Vreau să pornesc cu dreptul, vreau să pornim pe un drum nou la
început de zi.
Yukiko m-a privit puţin şi apoi a spus:
— Ştii ce? Tot nu m-ai întrebat nimic.
— Vreau să începem de mâine o viaţă nouă. Ce părere ai?
— Cred că e o idee bună, a spus ea cu zâmbetul pe buze.”
Haruki Murakami – “La sud de graniță, la vest de soare”
